Dragi cititori, vă doresc în 2013 :
– 12 luni de fericire,
– 52 de săptămâni de distracție,
– 365 de zile de succes,
– 8760 de ore de sănătate,
– 525600 de minute de noroc!
Un An Nou fericit!
Uncategorized
Naţionalismul – doctrinei bazate pe moştenirea etnică şi culturală comune unei naţiuni. Aceasta include limbă, etnie, folclor, religie şi obiceiuri. Termenul naţionalism, pătruns în vocabularul istoric şi politic mult mai târziu decât cel de naţiune, are o bogăţie conceptuală exemplară. Fuziunea sa cu diferite curente ideologice şi supravieţuirea în diferite sisteme politice, asocierea cu construcţia statului modern, abuzurile din diferite etape şi locuri, utilizarea polemică, înţelesurile diferite ce i-au fost acordate în diverse culturi, toate acestea contribuie la ambiguitatea termenului şi la definirea sa extrem de variată.
Ce inseamnă a fi naţionalist?
Naţionalismul Românilor este o supremă înţelepciune câstigată prin experienţa de veacuri a vieţii româneşti, scump plătită cu suferinţele proprii, veac de veac, înţelepciune coborâta pâna în subconştient, infiltrată până în instinct. El izvorăşte din experienţa, din cunoașterea inductivă prin care au verificat, an de an, secole de-a rândul, existenţa acestei realităţi ireductibile a frângerii omenirii în naţiuni etnice concurente şi rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însuşirile rasei, fie prin situaţiunile grele în care au fost pus de împrejurarile istorice. Naționalismul roman este o datină, o alcătuire sufletească tradiţională (mai veche chiar decât existenţa termenului de „naţionalism”). El e ceva propriu aşa cum sunt proprii cojocul şi opinca, fluerul şi iia înflorită, doina şi privirea blândă, dar veşnic prudentă, a plugarului şi a ciobanului. Naţionalismul românesc se dovedeşte astfel a fi o atitudine înrădăcinată în tot trecutul istoric, chiagul vieţii care străbate pâna în cele mai tainice tresăriri ale procesului vital.
Naţionalismul în spațiul românesc a apărut în sec. XIX şi s-a manifestat în primul rând în provinciile aflate sub dominaţie străină. La inceput naţionalismul a evoluat sub forma naţionalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucţia valorilor trecutului, importanţa acordata istoriei naţionale, promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, datinilor naţionale.
Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), a lăsat o lege: ”Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă, dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută”.
Drept exemplu poate fi si Mihai Eminescu. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea 
naţională. Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană, promovând naţionalismul. În anul 1889, Eminescu ne spune: „În România, totul trebuie dacizat”! Personal, cred azi că a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.
În a doua treime a secolului al XIX-lea, naţionalismul reprezenta un fenomen general european, naţiunile moderne făcându-şi apariţia pe scena istoriei. Sau, în formularea lui Benedict Anderson, „[…] naţionalismul în epoca lui Michelet şi a lui Renan reprezenta o nouă formă de conştiinţă – o conştiinţă care a apărut atunci când nu mai era posibilă experienţa naţiunii ca noutate” . În acest context, realizarea echivalenţei între naţiune şi stat a avut ca rezultat crearea unei distincţii între „naţiunile politice” şi „naţiunile etnice”, respectiv operarea unei diferenţieri între naţionalismul politic şi cel etnic. S-a vorbit, de aceea, de „o falsă conştiinţă atotcuprinzătoare” a ideologiei naţionaliste. „Miturile ei inversează realitatea: ea pretinde că apără cultura populară, când de fapt ajută la construirea unei societăţi anonime de masă. […] Naţionalismul tinde să se considere un principiu manifest şi de la sine înţeles […]. El propovăduieşte şi apără continuitatea, dar datorează totul unei rupturi decisive şi incredibil de profunde în istoria omenirii. Propovăduieşte şi apără diversitatea culturală, când de fapt impune omogenitatea atât în interiorul, cât şi, într-o mai mică măsură, între unităţile politice […]”. Această dorinţă a unităţii, conştientă sau subliminală, care stă la baza naţiunii moderne şi a naţionalismului este un fenomen modern, dar nu neapărat legat de existenţa statului-naţiune. Căci, chiar înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, exista o conştiinţă de sine, uneori foarte puternică, însă abia în urma revoluţiei franceze din 1789 s-a dezvoltat dimensiunea politică, conform căreia statul-naţiune este acela suprapus „unui teritoriu istoric, având aceleaşi mituri şi amintiri istorice, o cultură largă, de mase, o economie comună, aceleaşi drepturi şi obligaţii pentru toţi membrii”. De aici, şi discuţiile contradictorii asupra relaţiilor dintre naţionalism şi democraţie, mai puţin relevante pentru specificul naţionalismului în epoca modernă, dar rodnice în sugestii conceptuale, demne de reţinut . Este vorba de acea „conştiinţă populistă”, de care vorbea istoricul britanic Eric Hobsbawm. În altă parte, el distingea, după 1830, între „mişcările naţionaliste cu conştiinţă de sine”, cu o reală consistenţă democratică (germană, italiană, poloneză, etc.) şi „mişcări de revoltă populară împotriva stăpânirii străine (înţeleasă ca stăpânirea exercitată de o religie diferită, nu de o naţionalitate diferită)”, aşa cum, pretinde autorul, ar fi stat lucrurile în ultimul caz în Balcani.
În ceea ce priveşte originile culturale ale naţionalismului, Ernst Cassirer le identifica în eforturile iluminiştilor de a fixa „relaţiile dintre idee şi realitate”, pentru ei naţionalismul şi istorismul fiind strâns legate. Asupra originilor culturale ale naţiunii şi naţionalismului se pronunţa şi Benedict Anderson, a cărui ipoteză de lucru era aceea că „naţionalismul trebuie înţeles nu în raport cu o ideologie politică susţinută conştient, ci cu sistemele culturale mai largi care l-au precedat, din care – precum şi împotriva cărora – a luat fiinţă. Cele două sisteme culturale relevante pentru obiectivele de faţă sunt comunitatea religioasă şi monarhia dinastică”, în contextul transformărilor concepţiilor despre timp, în care cosmologia şi istoria erau inseparabile, şi a efectelor industriei tipografice asupra societăţii şi a indivizilor. Astfel, în concepţia sa, naţiunea şi naţionalismul sunt „artefacte culturale de un anumit tip”, create la sfârşitul secolului al XVIII-lea „ca rezultat al distilării spontane a unei complexe încrucişări de fapte istorice distincte”, devenite, odată create, „modulare” şi capabile de a fi răspândite pe o arie extrem de largă, datorită capacităţii lor de a se adapta unor condiţii sociale, politice şi ideologice variate.
Caracterizările naţionalismului sunt, uneori, abrupte. Un exemplu este polemica iscată în cultura românească cu câţiva ani în urmă, opunându-i pe „autohtonişti” „europeniştilor”. Sociologii şi politologii au încercat să dea răspunsuri în legătura cu veracitatea dihotomiei naţionalism „bun” şi „rău”. Autorul deosebeşte între „identitatea naţională”, benefică, legitimă, având ca scop păstrarea specificului naţional, şi „naţionalismul” antidemocratic, caracterizat prin etnocentrism, xenofobie şi tendinţa spre etnocraţie. Un alt autor, Dan Dungaciu, încearcă să deconstruiască, metodologic, opoziţia facilă, perpetuată, în studiile de specialitate, dintre un naţionalism „vestic”, politic şi civic, şi naţionalismul „estic”, etno-lingvistic şi organic. În schimb, filosoful Andrei Marga discerne între „naţionalismul clasic al epocii moderne”, născut în Occident şi caracteristic acestui spaţiu, respectiv „naţionalismul răsăritean, care pierde tot mai mult contactul cu o perspectivă universală, afundându-se în provincialismul aproape fatal al zonei”, foarte activ în zilele noastre. În fapt, orice caracterizare calitativă a naţionalismului este riscantă şi, potenţial, inexactă. Acest fenomen este „un Ianus”, care răspunde unei nevoi acute de omogenitate în epoca modernă. „Teorie a legitimităţii politice”, care statua suprapunerea unităţii politice peste cea naţională, naţionalismul scapă criteriilor de judecată morală, singura posibilă fiind aceea a istoriei. Iar în cazul românesc lucrurile sunt complicate de tipologia specifică a fenomenului, mult mai complex, evident, decât orice formulă teoretică, integratoare, dar, inevitabil, şi simplificatoare.
Naţionalismul românesc din perioada regulamentară nu este un etnonaţionalism, aşa cum avea să se dezvolte mai târziu, în ultima parte a secolului al XIX-lea şi în secolul următor, nici un nativism, mai adecvat sfârşitului epocii fanariote şi deceniului imediat următor, ci este unul de tip Risorgimento, în care ideile panromânismului şi ale programelor reformatoare şi modernizatoare ale societăţii româneşti sunt dominante. Principalele argumente sunt următoarele:
– mişcarea conspirativă iniţială, inclusiv masonică, din ambele spaţii;
– participarea restrânsă a populaţiei, mai degrabă a unei elite culturale şi politice;
– creşterea treptată şi progresivă a implicării politice: indivizi izolaţi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin petiţii şi programe de reformă; organizarea în societăţi şi asociaţii cu scop patriotic, în primele decenii regulamentare; participarea unei forţe politice extinse, după 1848, acceptată inclusiv în discuţiile cu cancelariile străine – este, de altfel, epoca în care „problema românească” este recunoscută oficial de puterile europene; după 1859, statul român devine instrumentul realizării unităţii statale, naţionalismul devenind o politică de stat;
– contextul politic intern şi internaţional oarecum asemănător (spaţiul italian se afla sub dominaţie austriacă şi franceză);
– lupta pentru reforme, independenţă naţională şi pentru realizarea unităţii naţionale.
Naţionalismul românesc s-a născut într-un anume context politic, fiind dominat de panromânism, de dorinţa constituirii unui stat românesc unitar, independent şi modern.
Conform lui Ernest Gellner, „naţionalismul apare numai în medii în care existenţa statului este deja foarte mult considerată de la sine înţeleasă”, adică acolo unde, deşi nu există un stat unitar, înfăptuirea lui este înţeleasă ca imperioasă.
Vorbind de factorul declanşator al naţionalismului în Principate putem zice ca Frustrările generate de prezenţa străinilor, a grecilor, în primul rând, au favorizat sentimente şi atitudini antifanariote, chiar anti-greceşti, dar ele veneau în prelungirea unora similare, din veacurile anterioare. Există o continuitate între maniera de reprezentare a străinului în „Vechiul Regim” şi proiectul statului naţional din deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, cu menţiunea că, cel puţin în primele decenii ale veacului, dacă nu şi mai târziu, expresiile „xenofobiei de circumstanţă” erau „veneticul, păgânul şi apostatul”. Apoi, xenofobia era destul de răspândită, în întreg spaţiul european, încă din Evu Mediu. Dar, pe fondul ideilor iluministe, cu impact major asupra mişcării naţionale din Transilvania şi din Principatele extracarpatice, impactul revoluţiei franceze a fost de natură să fortifice ideologia revoluţionară şi să influenţeze mişcarea naţionalistă, chiar dacă cu inerente întârzieri şi decalări. Revoluţia a contribuit la renaşterea vieţii politice europene şi a determinat întărirea luptei pentru drepturi naţionale. Acest „nou naţionalism”, militant şi misionar, şi-a exercitat influenţa, mult mai mare decât aceea a Iluminismului, pe întregul continent. Voinţa de modernizare şi prestigiul Occidentului a făcut ca modelul apusean să fie asimilat şi în Principate, cu deosebire după 1859. Naţionalismul românesc s-a născut într-un anume context politic, fiind dominat de panromânism, de dorinţa constituirii unui stat românesc unitar, independent şi modern. Regenerarea naţională este ideea predominantă şi ea apropie considerabil scopurile şi chiar mijloacele mişcării naţionale româneşti de acelea ale Risorgimento-ului. Romantismul revoluţiei de la 1848 este conexat naţionalismului. Căci marea mutaţie romantică a determinat aplecarea imaginaţiei spre realitatea imediată, concretă, cu scopul de a o re-ordona, prin iluzie. Ideea luptei pentru independenţă şi unitate constituie, la 1848, fundamentul naţionalismului românesc. Sub influenţă franceză, ca urmare mai ales a influenţei lui Jules Michelet, s-a produs o democratizare a ideii de naţiune. Pe de altă parte, vivacitatea ideilor herderiene a determinat o concepţie organică despre naţiune, favorizând dezvoltarea naţională în legătură cu prioritatea acordată limbii şi culturii.
În present naţiunea romană suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene. Alexandru Humbold ne spune: „Maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”. În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.
Definirea interesului naţional este dificilă datorită caracterului său vag. Elementul cheie este însă ideea de interes. În secolul XIX, Palmerston, obişnuia să spună „Noi nu avem nici aliaţi şi nici inamici eterni. Interesele noastre sunt eterne şi datoria noastră este de a urma aceste interese”. În secolul XX Charles De Gaulle, președintele Franței, relua aceleaşi idei afirmând că: „naţiunile nu au sentimente ci doar interese”. O altă personalitate notorie, Hans Morgentau, emite ideea că ceea ce numim interes naţional este format dintr-un „sâmbure tare” prezent în orice situaţie şi un înveliş format din elemente variabile care se modifică în funcţie de împrejurările istorice concrete. În sâmburele tare intră păstrarea identităţii fizice, politice şi culturale ale unei naţiuni şi se referă la asigurarea identităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, la păstrarea ordinii şi a echilibrului intern. Învelişul se stabileşte în funcţie de evoluţia raporturilor de putere, de alianţele posibile, de proiectele de securitate credibile.
Conceptul de interes național pentru prima dată se regăsește în enciclopedia britanică a științelor sociale editată în 1936 și fiind formulat de către Reildhold Niebur și Charls Beerd.
Orice stat este preocupat de precizarea interesului naţional pe baza evaluării riscurilor reale sau potenţiale, care sunt de regulă evaluate periodic.
H. Kissinger, încearcă să ne inițieze din izvoarele conceptului, considerîn că din punct de vedere istoric, conceptul de interes naţional vine din Franța medievală fiind formulat decardinalul Richelieu, care a lucrarea Principe, la Giovanni Botero (1589), acest concept înţeles ca o necesitate care comandă comportamentul statului. Treptat, raţiunea de stat şi interesul naţional s-au suprapus.
James Rosenau, consideră că interesul naţional este şi un instrument de analiză dar şi de acţiune (explică sau evaluează sursele de politică externă a unei naţiuni şi, în plus serveşte ca mijloc de propunere, justificare sau condamnare a politicilor).
Marile puteri gândesc interesul naţional în termeni regionali şi mondiali, iar statele mici prin prisma 
coaliţiilor sau sistemelor de securitate colective. De exemplu, interesul naţional al SUA coincide cu interesul său de superputere mondială, în timp ce pentru statele mici, interesul naţional trebuie să ţină seama şi de evoluţia raporturilor cu marile puteri şi dinamica relaţiilor cu vecinii imediaţi.
Interesul național se împarte în 2 etape:
- Elaborarea unei politicii generale, supreme
- Elaborarea unor politicii de securitate naţională, care a propun metode de înlăturarea propriilor neajunsuri cît şi a ameninţărilor venite din exterior.
Dacă la Occident se consideră că interesul național și-a pierdut din operabilitate dat fiind că în spațiul comunitar au fost ridicate frontierele stricte în calea circulației libere a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, în țările aflate în tranziție acest concept este definitoriu pentru a contribui la consolidarea statului și a societății. Republica Moldova nu și-a formulat într-un document oficial interesele sale naționale, însă acest termen se regăsește în mai multe documente, precum:
-concepția politicii externe (adoptată în 08 februarie 1995);
-doctrina militară, adoptată la 06 iulie 1995;
-concepția securității naționale, adoptată la 22 mai 2008
În aceste documente este scris că RM acționează în conformitate cu interesul său național, dar nu sînt specificate care sunt.
Interesele naționale ale RM sînt următoarele:
a) Asigurarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
b) Asigurarea dezvoltării economiei de piață competitive și a unui nivel decent de trai pentru cetățenii săi;
c) Asigurarea suveranității, independenței și integrității statului unitar Republica Moldova;
d) Asigurarea securității naționale (sînt 11 tipuri de securitate: geopolitică, militară, politică, economică, socială, demografică, informațională, ecologică, energetică, alimentară);
e) Asigurarea vocației europene a poporului Republicii Moldova prin integrarea europeană și integrarea euro-atlantică.
Conform unor surse oficiale, interesul naţional al Republicii Moldova este asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale, iar restul nu sînt altceva decît strategii de soluţionarea lui. Consider această definiţie incompletă din cauza că reflectă, nu pe deplin, ci doar unele părţi componente ale interesului naţional, iar altele sînt trecute cu vederea sau subestimate.
Sunt de părere că la definirea conceptului de interes naţional al Republicii Moldova este necesar de a ţine cont de trei factori de importanţă cardinală:
1. primatul cetăţeanului în raport cu statul. Conceptul de interes naţional trebuie să pornească de la cetăţeni şi nu de la stat – nu cetăţenii există pentru stat, ci statul pentru cetăţeni;
2. vocaţia europeană a poporului Republicii Moldova şi unitatea etnică şi spirituală a românilor. Trebuie de creat imaginea unui popor care optează consecvent pentru economia de piaţă, care ştie să folosească eficient resursele, să construiască infrastructuri avansate, să producă mărfuri competitive şi să facă bani, care se pro-nunţă pentru democraţia pluralistă şi este deschis dialogului. Interesul naţional trebuie să apere valorile naţionale, tot ce este autentic şi de semnificaţie. în relaţiile cu România se impune necesitatea promovării unui dialog politic permanent şi integrării cultural-spirituale;
3. securitatea nu este numai o problemă militară, ea implică şi alte domenii – economic, administrativ-organizatoric, ecologic. Securitatea porneşte de la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. în acelaşi timp, strategia de securitate trebuie să sintetizeze felul cum Republica Moldova îşi concepe prezentul şi viitorul. În acest context se includ şi definirea factorii de risc, interni şi externi, existenţi şi eventuali, care-i pun în pericol securitatea.
Riscurile ar fi următoarele:
a) dificultăţi interne de natură economică şi socială provocate de asemenea de factori ca:
– devalorizarea valutei naţionale, neachitarea salariilor, pensii-lor şi burselor, creşterea inflaţiei, pierderea depozitelor bancare ale cetăţenilor şi întreprinderilor;
– întîrzierea reformelor structurale;
– număr mare de persoane nonactive;
– datorii externe.
În scopul accelerării dezvoltării economice, promovării reformelor structurale sau menţinerii regimurilor la putere, multe ţări recurg la împrumuturi, însă efectul acestor intervenţii deseori nu este cel scontat din cauzele că mijloacele sînt folosite pentru finanţarea întreprinderilor puţin – sau nerentabile, crearea structurilor neadec-vate necesităţilor ţării, ridicarea artificială a capacităţii de cumpărare a populaţiei, menţinerea cheltuielilor militare la nivel ridicat; în plus, nu trebuie trecut cu vederea corupţia cercurilor diriguitoare. Pentru a preîntîmpina cît de cît accelerarea acestor procese nedorite, se impune elaborarea unei strategii a dezvoltării durabile susţinute, în care să-şi găsească fundamentale suporturile şi mecanismele de refor-mare a economiei, fapt ce va permite depăşirea situaţiei actuale, cînd industria în linii mari este lipsă, agricultura în mare parte este necompetitivă, iar sfera serviciilor este unilateral orientată şi depar-te de standartele mondiale;
b) dependenţa de o singură sursă de agenţi energetici. Asigurarea securităţii energetice a statului prin diversificarea surselor de import şi dezvoltarea resurselor proprii, inclusiv cele de alternativă, este o oportunitate de neamînat. Soluţionarea acestei probleme este nu numai de importanţă economică, dar şi politică;Alternativă în acest caz este gazoductul Ungheni – Iași, care ar scade dependența energetică față de robinetul Federației Ruse și ar conecta Republica Moldova la rețea energetică a României.
c) separatismul din UTA Stînga Nistrului. Autorităţile de la Tiraspol, susţinute de unele forţe din exterior (Federația Rusă), sînt generator de instabilitate şi conflict în regiune. Republica Moldova nu-şi exercită suveranitatea asupra spaţiului din stînga Nistrului şi oraşului Tighina, legile ei nu sînt aplicate pe acest teritoriu, economia acestei regiuni nu este încadrată în sistemul economic unic republican. în pofida eforturilor autorităţilor de la Chişinău şi misiunilor internaţionale, această problemă încă n-a fost rezolvată, însă cert este că soluţionarea ei trebuie găsită în baza legislaţiei Republicii Moldova, cu largul concurs al comunităţii internaţionale. Federalismul sau separatismul contravin intereselor cetăţenilor, dar totoodată, se impune promovarea unei politici active de decentralizare administrativă şi decizională;
d) existenţa unor tensiuni şi instabilităţi în regiune, acumularea de forţe militare şi paramilitare care se pot extinde, traficul de arma-ment, substanţe radioactive şi droguri.
Cert este că nu poţi trăi în siguranţă izolîndute şi prin formula-rea interesului naţional elaborarea strategiei securităţii naţionale şi definirea factorilor de risc este important să se demonstreze că Re-publica Moldova doreşte să fie generator de securitate şi încredere în regiune.
Prin urmare, interesul naţional este o categorie ce ţine nu nu-mai de politica externă, dar şi de cea internă avînd ca obiectiv defi-nirea priorităţilor dezvoltării naţionale. Aceste priorităţi fundamen-tale ar fi:
1. garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, promovarea democraţiei pluraliste şi crearea societăţii civile;
2. asigurarea independenţei şi restabilirea suveranităţii pe între-gul său teritoriu;
3. crearea condiţiilor necesare dezvoltării economice şi prospe-rării materiale a populaţiei;
4. asigurarea securităţii economice, politice, militare, energetice şi ecologice;
5. crearea condiţiilor favorabile pentru restabilirea conştiinţei naţionale a populaţiei băştinaşe, afirmării vocaţiei ei europene şi integrării în Europa unită.
În baza celor expuse mai sus consider că interesele naţionale ale Republicii Moldova ar fi următoarele:
– asigurarea existenţei statului suveran, independent, unitar şi indivizibil; garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fun-damentale ale omului, asigurarea securităţii cetăţeanului; edificarea statului de drept prin respectarea Constituţiei şi legilor; crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economiei şi bunăstarea materială a oamenilor; asigurarea securităţii energetice;
– crearea condiţiilor pentru refacerea spirituală a cetăţenilor;
– participarea activă şi integrarea în organizaţiile internaţionale regionale şi subregionale.
Este important ca prin definirea interesului naţional Republica Moldova să demonstreze că s-a angajat în respectarea valorilor libertăţii, toleranţei şi colaborării obţinînd şi pe această cale mai multă audienţă şi prestigiu.
A fi european…
Europa
Europa, bătrînul continent Europa, a creat de-a lungul celor 2 000 mii de ani și ceva o civilizație cu totul și cu totul deosebită. O civilizația, crescută în valorile filosofiei și a libertății civile, care a născut și cele mai mare contraste – dictatura național-socialistă și marxist-leninistă, ca formă de manifestare a dorinței politice, statul papal – părerea fețelor bisericești net-superioare cetățenilor.
Astăzi, Europa e un continent, împărțit în mai multe state-națiuni, cît și state care nu își au propria națiune, datorită dezbinării istorice . Dacă în statele națiuni, mai ales cele din centru și vestul continentului, simțul de european este foarte puternic, fiind menținut de promovările politice de către structura economică unică, numită Uniunea Europeană, prin promovarea valorilor de schimbare a statului națiune în statul Europa, și anume: pace, prosperitate, solidaritate, libertate și cred că cel mai esențial – multiculturalismul, atunci în statele europene din afara UE, acest lucru este perceput puțin altfel, datorită trecutului post-sovietic sau socialist (cu referire la Europa de Est și Balcani). Mai departe un mic exemplu, prin care UE încearcă crearea unei națiuni politice, culturale europene prin renunțarea la națiune istorică, cum ar fi a noastră – română, cei din România și Republica Moldova. Răspunsul lui Jonathan Scheele, şefului delegației comisiei europene în România, la conferința din 27 aprilie 2005:
„ Şi dacă vreți să vedeți în ce măsură sunteți deja europeni, vă propun ca test un fel de parafrază Celor Zece Porunci ale Uniunii Europene, aşa cum s-ar desprinde ele dintr-o lectură atentă a Constituției Europene:
1. „Fii cu adevărat democrat şi respectă drepturile omului şi legea mai presus de toate”
2. „Respectă şi foloseşte cele 4 libertăți de circulație (pentru bunuri, servicii, capital, forță de muncă)”
3. „Fii solidar cu alți oameni, din alte regiuni sau din alte state”
4. „Respectă mediul în care trăieşti şi asigură-te că laşi o planetă curată generațiilor viitoare”
5. „Respinge naționalismul şi respectă identitatea multiplă a cetățenilor: regională, Națională, continentală, planetară”
6. „Încurajează descentralizarea la mai multe niveluri şi implică-te la nivelul tău”
7. „Sprijină societatea pluralistă multiculturală, învață de la alții”
8. „Cooperează cu alții, spre binele tuturor”
9. „Nu amenința şi nu folosi forța împotriva altora pentru o cauză nedreaptă”
10. „Fii deschis, acceptă-i şi integrează-i pe ceilalți care aderă la cele de mai sus”.”[1]
Pentru unii din noi, cei din ex-URSS, Europa, pînă nu demult, era doar continent, iar spiritul de european, era atribuit doar cetățenilor din cadrul statelor membre UE. Acest lucru persistă și astăzi, chiar dacă URSS a căzut sub propria greutate cu 21 de ani în urmă, o serie de state europene, din punct de vedere geografic, nici pînă acum nu se percep europeni, ci mai degrabă o combinație dintre european și asiatic, un fel de euroasiatic ( Georgia, Azerbaidjan, Armenia, partea europeană a Rusiei, partea estică a Ucrainei) și invers, unele state asiatice se percep mai europene sau vor să fie europeni, în defavoare faptului că istoric și civilizațional sun Asiatici (Israel, Turcia).
Dacă să ne referim la statul Republica Moldova, atunci, în ultimii ani, odată cu căderea cortinei de pe Prut, modul de a te simți „ european” a devenit ceva la modă, nu din punct de vedere civilizațional, istoric, cultural, național ci mai degrabă economic, datorită migrației în căutarea unui loc de muncă mai remunerat în spațiul UE al cetățenilor. Cei care pleacă la muncă în vest, fie în Italia, Grecia, Spania sau alt stat cu scopul de a munci, la reîntoarcere, dacă se mai întoarce, se simt deja europeni, deseori menționînd că în UE e Europa, iar în R. Moldova e u fel de imitația a modul de viață european sau că noi suntem niște europeni mutilați istoric de alți „europeni”.
Din punct de vedere politic cît și cultural, autoritățile statului depun efort pentru renașterea noastră civilizațională, încadrîndu-ne puțin cîte puțin în structurile politice europene, preluînd valorile „europene” ca mod de viață, dar neadaptîndu-le la specificul poporului, lucru care creează haos în perceperea cetățeanului de rînd .
La final vrea să-mi expun și părerea proprie asupra îmbinației retorice „a fi european”: A fi european, înseamnă a fi născut în spațiu dintre țărmul Atlanticului și m-ții Ural, dintre i-le Feroe și ins. Malta; a avea valori istorice europene, un mod de gîndire european; tradiții și datini europene, strămoși născuți și purtători de slavă pe acest continent; eroi comuni cu mulți din semenii din alte state europene, națiune istorică chiar dăcă politic în componența 2 state suverane; limbă indo-europeană; cultură politică și juridică inspirată de la grecii antici și romani; tradiții de luptător venite de la daci, triburile germanice și vikingi, demnitate și onoare europeană; chiar și lașitate, mișelie și lăcomie europeană.
[1] http://istorie.ucdc.ro/16.%20Facultate.%209%20mai.%20Europa/Ce%20inseamna%20sa%20fii%20European.pdf, accesat 2012-09-30, 04:46
16 septembrie 2012 va intra în istorie ca ziua în care 10 000 de români basarabeni vor cere Unirea la Chişinău. Acţiunea 2012, organizatorii marşului au implementat în practică o serie de pliante cu mesaje pentru minorităţile etnice care deţin cetăţenia R. Moldova, fiind tradusă în găgăuză, bulgară şi ucraineană. După părerea mea, o idee foarte genială. Primul pas l-au realizat tinerii din Acţiunea 2012 astăzi, de ziua etniilor în R. Moldova, cîd o serie de „personalităţi” din lumea pseudo-politică au primit acest pliante, inclusiv şi cetăţenii care sărbătoreau. Printre cei care au avut onoarea să primească aceste mesaje şi invitaţii la marş au fost: Mihail Formuzal – Başcanul UTA Găgăuz Yeri, Victor Şelin – şeful reţelei de cinematografe Patria şi PSD-ului, Sergiu Corobceanu – secretarul PSD.
Mai departe vreau să vă propun să citiţi mesajul către minorităţi etnică găgăuză:
Saygîl gostlar gagauzlar.
Ernii iki yli oldu mgia politiklear giotiurerlear yankli politikayi.
Birlik romanyalar-o dbir bir korku o bir economic șansk.
Berektear sonra her bir insana gagauze, bolgarenscrai, nalyiav veril cik laoapi ycnîp grajdanstvasî nem pensia iric bin lui
nem. Minimum zarfilata – tocuz bin ley.
Bu halir bir iș ame Moldova yedtini o bir olmaziș.
Siz bilersiniz
Romane-salt bir kasaba argisi koarer hem verer pek ciock prava kiucirek devs letlerea:
1. Dlili
2. Inanmak
3. Kendy rirenmia erleart, facultetlert
4. Birik procent parlamentta.
Bilia diizctz giuzel yașamak
Birlik kuveit
Dacă nu aţi înţeles acest mesaj sau nu cunoaşteţi limba găgăuză, vă invit pe toţi DUMINICĂ, 14,00 în faţa Academiei de Ştiinţă a Republicii Moldova la Marş, acolo totul va fi clar….
10 000 de basarabeni te invită la marş, nu sta acasă, hai cu noi la marş, vor fi şi minorităţile etnice……
10 000 de basarabeni + minorităţile etnice = UNIRE
Limba română este patria mea….
Conceput în perioada Marilor Adunări Naţionale, atunci cînd limba română renaşte în Basarabia.
Născut în timpul evenimentelor „Podurile de Flori”, cînd după 5 decenii graiul românesc se reîntîlneşte în dialog pe ambele maluri de Prut,
Crescut în sînul limbii materne, limbii române.
Luptător pentru limba română, după 21 de ani de independenţă ai Basarabiei faţă de URSS.
Limba română este patria mea…..
Doar în română poţi simţi existenţă….
Doar în română poţi vorbi despre existenţă…..
Vă propun spre audiție o piesa a marelui maestru Nicolae Sulac, care prin versurile ei descrie toată situația în care se află Republica Moldova (Basarabia) din 1991, odată cu obținerea independenței față de URSS și pînă în prezent. Oare cît va mai continua…….
…………totul depinde de noi!!!!
